Podeaua bucătăriei

—————————————
M-am certat într-o zi
Cu podeaua bucătăriei
Căci pe luciul ei umed
Stătea ultima urmă
A tălpii tale.
Și-am zăcut acolo
Câteva ore
Fără să pot să fac nimic
N-am mai avut forță să mă cert
Nici măcar cu ceașca
Din care ai băut ultima oară
Ceai de tei cu miere
Și-un baton de scorțișoară.
Nici cu mânerul tigăii
În care ai făcut clătite
Pe care nu le-am mâncat
Pentru că erau negre
Ca ziua în care ai plecat.
N-am mai putut să cert
Nici scrumiera
În care mă scrumai pe mine
Nici farfuria
În care îmi tăiai pieptul
Ca pe o portocală.
Așa că am rămas acolo
Mută și surdă
Certând doar podeaua
Căci pe luciul ei umed
Stătea ultima urmă
A tălpii tale.
————————————–

Congruent

—————————————-
Hai lângă mine
Aici, în colț
Unde se adună laturile
Congruente și palide
Unde mâine nu există
și azi
Ei bine, azi
Suntem doar noi
Și un colț de cameră.
Și-am să uit că te-am așteptat
În frig și ploaie
O oră și ceva
La Unirii la metrou
Fără să știu că
Te-ascunzi sub pătura cuiva
Ți-am lăsat vreo 10 mesaje
Și 5 apeluri nepreluate
Iar când m-am întors acasă
M-am ascuns într-un colț
Studiind îndelung
Sfârșitul nostru
Cu laturile lui
Congruente și palide.
—————————————

Plapuma

Mi-ai spus într-o dimineață

Că nu-ți mai ajunge plapuma

Și ți-am promis să îți scot din debara

O pătură numai pentru tine

-N-ai înțeles- mi-ai spus

-Explică-mi-

-Nu-mi ajunge să te iubesc doar eu-

Atunci am înțeles că n-am destule plăpumi

În debara, pentru ce ai tu nevoie.

Ți-am întins o foaie de calc și un creion

-Învață-mă să te iubesc- ți-am șoptit

Era o Duminică seara

Într-o zi de Septembrie

Când ai plecat.

Pe foaia de calc, așternuți cu ură

Fluturi mari și mici și câteva muște

Atunci am înțeles:

Mă iubești imperfect, dar mă iubești

Original, natural.

Mi-am pus fluturii transparenți pe pleoape

Și te-am iubit.

Original, natural, rece și imperfect.

Dar plecasei.

Și știam că am nevoie de încă o plapumă.

Învelită în straturi de ceapă

Te-am așteptat.

N-ai venit.

-Nu-mi ajunge plapuma-ți-am spus

-Învelește-te cu fluturi,

învelește-te cu mine.

Love and its lost crown

You’re dead, your skin is pale, your eyes are bleeding,

So stop your mission, take your eternity,

Keep going where your soul is leading,

Not your insanity.

I burned your kingdom down, all by desire,

And i care MORE about the LESS inside your heart,

But that’s why love’s the queen of my empire,

Because it means nothing at all

Without its crown.

Sinestezic.

c1

Pasii imi tremura sub asfaltul rece si, odata cu ei, tremur si eu: de frig, de teama, de nevoie. Acum, privind inapoi spre tine, nimic nu ma mai poate uimi. Doar tu, ca o mare neagra si involburata de tristeti si insecuritati, iti reversi valurile reci asupra sufletului meu. O atingere atat de rece…ca-mi pare fierbinte. Si asa te-as descrie cel mai bine.

As vrea sa tresari din nou cand mainile mele iti cuprind umerii si te intorci sa ma privesti in ochi cu toata frica si nesiguranta. Garile mi se par cele mai fericite si triste locuri din lume, stii? Ele aproprie si despart, totodata.

Ma intorc in clipele in care-ti analizam miscarile, oboseala si tristetea. Ma intorc in clipele in care, in linistea aceea sumbra a unei zile de toamna, te imbratisam cu tot suflul din piept. Sa simt din nou aroma de ceai rosu pe buzele tale, sa iti sorb cuvintele,sa musc din ele ca dintr-un mar.

Si fumul iti iese dintre buze si suntem la 6 etaje de Pamant. Nu mi-e frica sa zbor cu aripile pe care mi le dai.

Te privesc si inima imi rade. Sa fii oare din carne? Sa ai sange in vene si lumina in ochi? Nici acum nu-mi vine sa cred ca existi, cand privesc in urma la tot ce s-a intamplat. Si nu regret nimic din ce-mi aduce un gram de fericire. Nu regret nicicum ca planurile noastre s-au transformat intr-o poveste intensa de iubire bolnava, ocrotita de propriile noastre brate. Lasa-ti din nou capu sa cada pe umarul meu si cuprinde-mi bratul cu mainile. Scoate micul scancet de “Sa nu pleci niciodata de langa mine”, in timp ce obrazul tau imi mangaie puloverul. Te simt pana in vintre si rezonezi ca un ecou in tenebrele mele.

Mai stii cand ti-ai lasat gandurile sa ma ravaseasca? Mai stii cand ai inceput sa-mi scrii despre iubire iar eu nu ma saturam sa te ascult? Mai tii minte cand m-ai sarutat prima oara? Ca un chin extatic ce nu-ti lasa corpul sa se linisteasca. Un colaj de buze rosii, puse una peste alta, ca doua piese de puzzle trecute prin multe maini si guri straine. Iti iubeam gelozia, posesivitatea si afectivitatea cu fiecare moment ce ne indrepta spre despartire. Si nu voiam sa cred ca pleci, ca raman fara tine, inchisa din nou de restul in sinele ce mi-a fost intotdeauna o camasa potrivita. Dar nu mai pot, si nu mai vreau sa putrezesc in mine. Vreau sa rasar in mainile tale cu fiecare strigat, cu fiecare urlet de suparare. Si ma superi, ma disperi si ma descompui. Fiecare cearta in care razi de sentimentele mele ma fac sa-mi retraiesc adolescenta. Prima iubire si prima deznadejde. Si vin, vin mereu sa te iau in brate si sa-mi odihnesc capul pe umarul tau si tu respiri sacadat, in rafale mari si dese. Si stiu ce vrei. Stiu ce-ti vrea trupul, cand, inlantuit cu al meu printre pernele moi, imi soptesti numele printre suspine si-ti lasi sulfetul intre dintii mei, sa vezi daca il sfasii, daca are rost sa ma iubesti asa de mult cum o faci acum. Si stiu ca te epuizeaza iubirea asta si ca abia mai poti sa-i tii piept. Stiu ca te ravaseste si te construieste. Sa-ti scriu din nou poeme pe-o bucata dreptunghiulara de hartie, pe care s-o bagi cu grija in ghiozdan, sa nu cumva sa uiti bucata asta din mine de care sa poti sa te-agati cand simti ca te sufoci de dor.

Si as da totul, un cer, o luna, un miliard de galaxii, pe inca o zi cu tine.

O zi.

Obscur

And I hold your hand
As you slip from me
As I watch your breath
I say to myself, “One day this will all end.”

………………………………………………………..
But I know you’re right
As I begin to pack
Without raising your eyes, I hear you sigh
“Oh, you’ll be back”

Mi-am scurs tacerea in fotografii. Imi developez retina pe malul uscat al pielii tale, acolo unde stiu ca lumina polarizata va prinde cel mai bine coltul buzelor mele. Un sarut rece pe curbura umarului tau, un sarut cald pe pleoapa dreapta.

Si apoi intuneric.

Intuneric si mare, neagra ca o sarlota de ciocolata. O mare de toamna, apriga si oxigenata pana la refuz cu temeri si nebunii revelatoare. Pe cine cautam in marele nefiresc al timpului?

E o goana totul, o goana nebuna, spre o iubire maniaca, aproape metafizica, desprinsa din carti scrise de timp. Nu ne va scrie nimeni. Nici macar noi. Ne va scrie ploaia pe frunze moarte, ne va scrie soarele pe plaje pustii, ne va scrie vantul pe buze crapate, infometate, ce se iubesc cu tremur, cu jale si cu pasiuni nestavilite.

Pe noi nu ne poate scrie o mana. Nu ne poate scrie o tastatura sau o voce. Pe noi nu ne poate scrie decat timpul, care se zbate sa ne inteleaga. Si ne iubim de milenii. Ne iubim din epoci victoriene, din Mezozoic, dinainte sa ia viata cuvantul.

Ma indrept spre camera obscura a mintii tale, acolo unde s-a infiripat gandul cel dintai. Unde ti-ai urlat primul suspin, unde ti-ai vorbit prima soapta. In camera unde m-am strecurat cand ai cazut prima oara in bratele mele.

Este o nebunie, intr-adevar. Sa vin, sa plec, sa alerg dupa tine. Sa te caut, sa te urmez, sa te calauzesc, sa te pierd. Sa te gasesc din nou, sa te developez, sa te inramez, sa te prind din nou pe retina intr-un joc ce-mi suna a festin.

Este o nebunie ce simt, dar viata e o nebunie sadica a celui mai trist artist. Si vreau sa-mi joc rolul aici, pe-o scena goala, cu tine, privindu-ma din public. Pe randul 3, scaunul 2 din dreapta. Cu-aceiasi ochi mistici, inveliti in uitare si intuneric. Sa-mi aduc omagiile unei vieti traite intr-un haos calm. Un haos calm ce ma-ndreapta cu pasi desculti spre tine.

Spre-aceeasi camera obscura unde ne-am developat iubirea pentru prima oara.